A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o dată și încă mai este un băiat pe nume Petru. Povestea lui începe pe când …. era în clasa a 2-a .… sau poate mai devreme !?!

Petru era un băiețel ca toți ceilalți copii. Nu ai spune că are vreo calitate mai deosebită, dar nici vreun defect mai vizibil decât ceilalți copii de vârsta lui. Da, așa ați putea spune la prima vedere. Dar …. ați greșit !

Petru este un copil foarte inteligent, sensibil și creativ. Îi place să se joace cu jucării, în special cu animalele de jucărie sau cuburile mici din care poți construii o mulțime de lucruri. De mic îi plăcea să asculte și să inventeze povești minunate despre orice îi pica în față: insecte sau animalele văzute, despre plușurile surioarei lui mai mici Maria, o plăcintă gata scoasă din cuptor de către bunica sau povestea unei litere ori a „cărții care se scria precum citeai din ea”, dar dacă o închideai ea devenea albă și dispărea scrisul. Ce copil drăgălaș!

Maria are numai 3 anișori, iar Petru îi „citește” în fiecare seară, adică nu citește, ci deschide „cartea magică” și îi creează pe loc o poveste ce se scrie pe cum citește marele creator Petru. De fiecare dată, Maria este ochi și urechi, mai ales, e uimită cum frățiorul ei, mai mare și inteligent, poate spune și citi o poveste despre trei purceluși care se luptau cu un lup fioros călare pe o motocicletă galbenă, în vreme ce pe carte erau desenați niște pitici cu bucăți mari de aur în mână și o fetiță frumoasă care le pregătea de mâncare. Dar, își spunea Maria, dacă așa zice Petru, așa trebuie să fie! E o lege nescrisă a dreptății fratelui mai mare și …… e în clasa întâi….. avea să știe mai multe. Maria era tare mândră de el. Era eroul ei!

Într-adevăr, Petru era acasă un erou, un mare luptător cu bețele, un curajos protector al surioarei lui de insecte și alte animale fantastice, un mare creator de povești interminabile. Acasă era super-erou, acasă ….

La școală, însă totul era parcă răsturnat, lumea de acasă era cu sus-ul în jos la școală. Nu a fost așa tot timpul, cel puțin așa am crede.

Petru venise în clasa întâi-a cu toată lumea sa colorată și plină de vrajă, îngrijită și dezvoltată cu dibăcie și drag, de părinții lui și doamnele educatoare din grădiniță. Încă din vară mama îi povestea seara, înainte de culcare ,ce frumos va fi la şcoală, că își va face o mulţime de prieteni noi ,va descoperi tainele cărţilor , va învăţa să scrie și să facă multe alte lucruri care o să-i fie folositoare în viaţă. Pentru început totul era frumos, o nouă aventură. Semestru unul se terminase repede. Deja a învățat o mare parte din literele alfabetului, venise și primăvara. Ceva se întămplase, parcă îi era din ce în ce mai greu. Petru începea să rămână în urmă cu lecțiile din clasă. Nu mai avea acea bucurie de a mai merge la școală. Începea să refuze să mai scrie, să citească. De abia astepta sa vină vacanța mare, ceea ce se și întâmplase. A trecut și vara, iar Petru trebuia să inceapă clasa a doua. Se gândea cu groază că va trebui să renunțe la bucuriile ce le ofera vacanța, cu dimineți libere pline de  joc și voie bună.

Din nou la școală, reântâlnirea colegilor din clasa întâi, cu doamna învățătoare, alte manuale, dar Petru nu mai avea bucuria din clasa întâi.

Părinții lui hotărâse să-l ducă la doctor să vadă de ce comportamentul lui se schimbase așa de mult. In urma vizitei, doamna doctor logoped le-a spus că Petru este un copil dislexic disgrafic, că mai sunt și alți copii dislexici. Parcă informațiile primite nu erau suficiente. Nu puteau înțelege, de ce Petru nu putea să citească și să scrie. Așa că au început să caute pe internet despre dislexie disgrafie. Dar hai să revenim la Petru.

La școală …..  „Ești cel mai slab!” spuneau colegii. „Ne faci clasa de râs! Ne tragi în jos!” îi riposta șefa clasei. „Nimeni nu vrea să fie prieten cu tine, nu înțelegi?” îi șoptea cu răutate cel mai șmecher băiețel din rândul al doilea, banca a 3-a.

Dar nimic din bogăția lui sufletească și mentală nu a fost de interes pentru colegii lui. „Ce prostie, să inventezi povești, auzi, când ai tabletă să îți spună direct povestea gata inventată! HA! HA! HA!” râdeau băieții din ultimul rând, „Păi ce prostie ar mai fi să mă dau jos de pe canapea, să iau niște bețe și să ne jucăm de-a luptătorii, când pot să stau liniștit pe canapea, să iau tableta și să mă uit cum se luptă supertare doi eroi și le mai și sare câte un animal-dragon în față! Super tare!! Deja mi-e frică!” și râdeau mai departe.

Petru nu putea să înțeleagă cu mintea sa plină de culoare dar curată și veselă, de ce să te mai uiți la jocurile și luptele acelea, dacă îți este frică, și noaptea visezi urât??!! De ce??

Cu toate acestea în fiecare zi lui Petru îi era din ce în ce mai greu la școală. Asta se vedea și pe calificative. Dacă i se tot spunea că e prost și slab și nu știe să citească și nu poate să facă o simplă problemă de matematică, dacă toți îi spune mereu că nu e bun, atunci normal că a început să creadă și el și să se comporte ca atare. Fiecare zi de școală era un chin, o luptă cumplită cu un final dezastruos. Părinții nu puteau nici ei să înțeleagă de ce copilul lor atât de deștept și creativ are așa calificative proaste. Nu putea acum nici citi bine, nici scrie și nici calcula.

Singură Maria venea seara în camera lui Petru și îl îmbrățișa și îl ruga să-i mai citească din ”cartea care se scrie singură pe cum citești din ea”. Dar Petru nu mai avea nici răbdare, nici bucurie, nici iubire. „Pleacă din camera mea! Dispari! Nu am chef de nimic! Nu mai vreau să citesc!” Maria pleca cu ochișorii plini de lacrimi.

Nu voia să fie așa și nici nu voia să-și facă surioara dragă să plângă, dar … … dar … nu știu cum să vă spun …. parcă NU SE PUTEA ABȚINE!! Totul era împotriva lui și simțea că se sufocă, că nimeni nu îl înțelege, nimeni nu avea dorința de al înțelege și el voii dar … NU PUTEA SĂ CITEASCĂ, SĂ SCRIE ȘI TARE TARE GREU REUȘEA SĂ ÎȘI FACĂ TEMELE! „Visa” mereu că se scufundă și se sufocă și ar vrea să înoate, dar are mâinile legate. De multe ori era cu ochii în lacrimi. Sărmanul Petru, nici el nu pricepea de ce alți copii de vârsta lui puteau să citească mini-romane, iar el abia silabisea primele 2-3 rânduri.

Cu toate acestea el era în continuare un copil bun la suflet, darnic, răbdător și milostiv. Iar într-o zi, la sfârșitul orelor de școală, Marc, cel mai șmecher  și batjocoritor coleg din clasă, a bufnit în plâns. Deși era înconjurat de „prieteni”, de data aceasta când chiar ar fi avut nevoie de ei, nu se afla nimeni în clasă, numai Petru. S-a apropiat încet de el și i-a spus: „De ce plângi Marc?” „Lasă-mă-n pace!” i-a ripostat în grabă Marc. „Plec. Bine. Dar dacă pot să te ajut cu ceva să îmi spui.” și a plecat din clasă și Petru.

A doua zi, Petru a găsit în bancă ceva ce semăna cu o scrisoare. Era pentru el …. de la Marc. Cu mare greutate, dar și curios, începe să citească: „Te rog să mă ajuți, dacă vrei, deși nu merit! Vino după ore în curtea din spatele școlii. Vino singur!” Bucuros că poate să ajute, de abia a așteptat sfârșitul orelor și a fugit întru-n suflet la locul întâlnirii. Bineințeles că a venit singur, doar nu avea oricum nici un prieten în clasă!

„Avem temă la limba română <Povestea mea inedită> și nu știu cum să o fac. Am tot căutat pe tabletă dar nu îmi dă nici un răspuns și ai mei sunt la lucru toată ziua. Mă poți ajuta? Nu știu și nici nu înțeleg ce să fac și dacă o întreb pe doamna învățătoare a doua oară o să râdă băieții de mine pentru că nu am prins-o din prima. Ști tu cum sunt băieții!” Petru înțelegea PERFECT. Nu i-a spus nimic altceva decât atât: „Hai la mine să facem tema!” Au zâmbit amândoi și au plecat la Petru acasă.

Mama lui Petru a fost foarte bucuroasă să vadă că și-a făcut prieten și nu ori și cine, ci tocmai cel care făcea cele mai multe glume pe seama bietului Petru. Cei doi au mâncat plăcinte de la bunica, s-au luptat în curte cu bețele învingând dragoni înaripați și invizibili, invizibili pentru că au mâncat niște flori care îi făceau invizibili, și spre seară s-au apucat de temă. Petru îi dicta și Marc scria: „A fost o dată ca niciodată două litre ”A” și ”R” care erau verișoare, dar s-au certat din cauza lui ”E”. ”E” vroia să fie mereu un cuvânt separat, iar ”A” încerca să-l convingă că este nevoie de el pentru o fată pe nume Ana ce avea niște mere. Dar ”E” nu și nu, că el vrea să fie singur. Atunci ”R” a zis că și el poate exista fără ”E”. Atunci ”M” i-a propus să vină cu el căci o pisică avea nevoie să spună <MRRRRRR> și că iar fi dat voie, așadar să apară de mai multe ori în cuvânt. ”A” sărmana strigă de durere < A! A1 A! A! A! ……>. Ana a auzit și a făcut pace între litere, iar ”E” a trecut la locul lui. Vorba aia,  fiecare ARE locul lui! Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!”

Marc a citi povestea la școală. Toți l-au aplaudat și urma să primească nota maximă, dar, când doamna învățătoare era să-i scrie nota în carnet, el a zis: „Stați așa doamna învățătoare! Ascultați-mă colegi! Nu eu am scris povestea, nu eu am inventat-o ci ….. Petru! El este cel mai deștept și creativ copil și este prietenul meu!” Petru a lăcrimat. Toți l-au aplaudat pe Petru.

Cu ajutorul părinților, Petru le-a explicat colegilor că și alți oameni au fost dislexici care acum sunt mari celebritați ca: Winston Churchill (om politic britanic 1874-1965), Walt Disney (regizor, producător, animator, scenarist și antreprenor american 1901-1966), Albert Einstein (fizician tereotician de etnie evreiasca 1879-1955) si Thomas Edison (inventator 1847-1931), artistii Tom Cruise, Dustin Hoffmann, Jack Nickolson, Cher și Whoopi Goldberg, sportivii Nolan Ryan si Bruce Jenner, scriitorii Agatha Cristie, Hans Christian Anderson si Jules Verne, și mulți mulți alții.

Nu toți avem aceleași calități, unele daruri sunt foarte rare și ascunse. Nu căutați pentru dislexie tratament, însă căutați să descoperiți dislexia la copii înainte de a-și pierde curajul de a citi din „cartea care de scrie singură”. Degeaba ști să citești dacă nu descoperi lumea din spatele literelor.

Încetul cu încetul, părinții lui Petru, au înțeles ce înseamnă acest lucru. In timp au înțeles că în fiecare necaz se află și un benficiu la fel de mare sau chiar mai mare. In fiecare problemă se află o oportunitate.

Petru este fericit, are un dar minunat și cu siguranță nebănuit.

 O poveste de

Giorgiana Popan

în colaborare cu

Asociația Arad pentru Copii Dislexici